De ani de zile imi scriu gandurile (rasfirate) intr-o garsoniera. Aceasta e devenit neincapatoare astfel ca m-am mutat la vila. Un loc mai spatios unde pot extinde… adevarul e ca imaginatia mea devine o comoditate tot mai rara

Ne vedem de acum inainte la http://mariuscroy.com

Keyboard for Blondes

First, life, and by that I mean the big life, life with a capital L, must ingest other life in order for it to remain life. Or, put another way, in order to witness the miracle of creation, we must continually eat, and then poop out, a little bit of that miracle.

Second, one of the charming side effects of sentient life is emotional pain. The fact that dead and fermenting plant life creates alcohol – a terrific anesthetic for emotional pain – might cause one to think that this is, by nature, a compassionate universe. Think again. Keep dulling that pain with booze and you wind up, if you’re lucky, in a church basement sharing your tears with complete strangers. If you’re not lucky, you wind up on a waiting list for a motorcyclist’s liver.

And finally, there is the ever-present knowledge of death. In order to “more fully appreciate the gift of life,” we all get to ponder a violently sudden or slow and agonizingly painful descent into oblivion — after which our beloved bodies turn into the stuff of nightmares. Which brings me back to my original premise: life is intolerable.

*29 ianuarie 2009

De sus-sus de pe munte, caprele negre sufla in jos-jos. La campie, o oaie aude niste soapte: sst, sst, zbori pasarica mica, zbori! Seara, de la fereastra casei mele ma uit la cer. Deodata, vad un lucru cat se poate de normal: o oaie zboara spre cerul instelat. Inchid ochii si ma culc.

Atentie va rog, ploua cu avioane! (Aveti umbrele pentru asta?)

Si nu uita: nebunia cere o doza de responsabilitate, altfel te consuma.

Ce e foarte ciudat e ca ei stiu cine sunt. Da, asa e, TU sti cine esti si o sti prea bine. E adevarat ca te mai schimbi, se mai schimba realitatea din jurul tau si inevitabil te schimbi si tu. Mai sunt si momente de confuzie, dar sti prea bine cine esti. Problema e ca nu-ti prea place. Te uiti in oglinda si strambi din nas sau dai din umeri. Nu vorbesc de infatisare, de corp, de cat de bine arati, ci de interior.

E greu sa accepti ca nu esti perfect. E greu sa accepti ca faci greseli, ca faci rau, ca visele tale sunt departe de realizare, ca nu te iubeste toata lumea. Sti cine esti dar intretii iluzia ca nu sti, cauti cu disperare, poate gasesti o varianta mai buna a ta… asta desi sti ce ai de facut.

Sti ce ai de facut sa devii mai „bun” dar te complaci. Ceea ce esti tu, ce ai devenit tu… ei bine asta esti tu. Te-ai obisnuit, cu partile bune si cu partile rele. Vrei sa fi mai bun, vrei sa fi perfect, dar problema ta este ca vrei sa faci asta fara sa renunti la nimic din ceea ce esti tu deja, din ceea ce e al tau deja. Pacat insa ca asta nu se poate.

Toate au un pret, iar daca vrei sa fii mai bun, orice o fi insemnand asta pentru tine, trebuie sa fi pregatit sa nu mai fi tu, cel de acum. Sa renunti la o parte din tine. Asta nu e usor, stiu… e ca si cum te-ai sinucide, iar pe multi din noi ne sperie rau de tot gandul asta. Ca sa fii mai bun trebuie sa fi pregatit sa mori – asta e pretul pe care trebuie sa-l platesti.

Eu nu mai vreau sa mor, am facut asta odata, desi nu a fost sinucidere, ceea ce s-a intamplat a fost vina mea. O parte din mine a murit acum 4 ani, mi-e dor de ea si acum, insa „dead is dead”. Acum ma ascund intre cei patru pereti ai mei si ma pregatesc pentru o noua moarte. Suna morbid, va fi teribil de greu, insa va merita, va fi bine in cele din urma.

Devine tot mai greu sa tin gandurile intr-o ordine. Ordine din care sa inteleg macar jumatate. Stiu ce vreau, sau cel putin asa cred. Stiu ce trebuie sa fac, pare destul de simplu. Am 999 de motive sa obtin ce vreau. Unul lipseste. Dar care?

*aiureli de duminica

Go wash yourself!

We are all connected, joined together by an invisible thread. Infinite in its potential, and fragile in its design. Yet while connected, we are also merely individuals. Empty vessels to be filled with infinite possibilities, an assortment of thoughts, beliefs. A collection of disjointed memories and experiences. Can I be me without these? Can you be you?

And if this invisible threat that holds us together were to sever, to cease… what then? What will become of billions of lone, disconnected souls? Therein lies the great quest of our lives. To find, to connect, to hold on. For when our hearts are pure, and our thoughts in line, we are all truly one, capable of repairing our fragile world and creating a universe of infinite possibilities.